Eminescu credea sincer că elementele trebuincioase pentru buna cârmuire a unei ţări sunt „cinstea, înţelepciunea şi energia”, virtuţi care caracterizează un ins desăvârşit. Iată de ce Eminescu se pronunţa vehement împotriva liberalismului şi comunismului, în însuşirea lor de sisteme ideologice care pornesc de la viziuni economice, utilitariste şi materialiste.

Personalitatea desăvârşită poate fi regăsită doar într-un stat organic, în care elitele şi norodul se află într-o legătură organică. Din acest considerente, Eminescu se regăseşte în viziune conservatoare asupra societăţii şi statului.

Societatea globală este o nouă concepţie sociologică legată de procesele globalizatoare, exprimate prin paradigmele sale fundamentale.

Conceptul societăţii globale, potrivit lui Weber, este un „model ideal”, adică o construcţie intelectuală, care descrie o stare a lucrurilor care nu există în realitate, dar care determină direcţia şi punctele de referinţă în procesul de realizare a acestui model. Societatea globală nu este o realitate prezentă, însă procesul de formare a acesteia este în plină desfăşurare. Dacă va reuşi acest proiect ne va arăta timpul, istoria şi decizia noastră de a spune un „da” sau „nu” societăţii globale.

Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un mod printre altele de a desemna guvernanţii, ne este prezentată astăzi ca un fel de religie sau de-a dreptul ca o religie a religiilor.

Din religie, are deja esenţialul: pretenţia de a deţine monopolul adevărului.

În religii, această pretenţie este lesne de înţeles.

Fără a avea în mod necesar ambiţia de a extermina toţi necreştinii, sau pe toţi cei care nu practică religia creştină la fel ca noi (deşi nu prea ne-am abţinut de la acest lucru de-a lungul secolelor[catolicii şi protestanţii – prin cruciade şi colonialism, ortodoxia nu a avut asemenea practici]), noi, creştinii, de exemplu, credem în Dumnezeu – Sfânta Treime, credem că Iisus din Nazaret era fiul lui Dumnezeu şi că, în consecinţă, toţi cei care cred altceva se înşeală. (Credem sau se presupune că am crede. Este acelaşi lucru: dacă repudiem această credinţă, nu mai suntem creştini.)

S-a afirmat de atâtea ori că muzica e o artă a succesiunii şi că fiind redusă la posibilităţile inerente materiei el, adică la cele ale sunetului, tonului, ea n-ar avea nici un punct de contact cu lumea spaţiului. Această părere, devenită formulă, concentrează în sine o bună doză de superficialitate şi de ieftin convenţionalism. Să ascultăm o dată o pasiune sau o cântată de Bach. 

Să ne aşezăm cu totul în câmpul sonor al acestei muzici, îngăduindu-i să-şi realizeze prin inducţie toate liniile ei de forţă în su­fletul nostru, încă înainte de a ne descleşta din îmbrăţişarea vrăjitoarească, să ne întrebăm apoi: în ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în "această muzică? 

de Mircea Platon

De cand a scris Politice, carte de care nu s-a dezis vreodata, domnul Patapievici nu conteneste sa sustina ca e un patriot adevarat si ca toti cei care il ataca pentru randurile oribile pe care le-a scris despre poporul roman sunt doar patrioti retorici, lacrimand din cauza berii si a fumului de mici perpeliti pe gratarul obstesc folosit si ca rug exterminator de elite. Cu alte cuvinte, domnul Patapievici a atacat poporul roman la nivel retoric, dar il iubeste la modul practic, in vreme ce adversarii domniei-sale iubesc poporul roman la modul retoric, dar il distrug la modul practic. Poate ca asa o fi, dar cine e mai nociv: cel care fura un ou, sau cel care fura o tara? Cel care lasa in urma un deseu, sau cel care promoveaza la conducere un deseu? Cel care goleste de bani un seif, sau cel care goleste o cultura de sens? Betivul dostoievskian care se roaga la icoana in timp ce trage cate o dusca de votca sau iconoclastul subtire care pune icoana in vitrina si apoi iti explica doct de ce e un document al barbariei medievale, pretios insa ca artefact?

Marele tradiţionalist René Guénon este unul din puţinii autori care au încercat să înţeleagă şi să explice realitatea prin delimitarea a ceea ce numeşte el limbajul tradiţiei de limbajul modernităţii. De fapt, nu este decât o încercare de a explica de ce direcţia generală spre care se mişcă societatea modernă este regresul şi nu „progresul”, de ce măsurile „umaniste”, „pozitive”, „reformiste” au condus spre mari catastrofe umanitare şi nu spre edificarea unui „rai pe pământ”, aşa cum îşi propuneau iniţial ideologii modernismului.

Pentru Guénon, societatea modernă nu este decât o falsă realitate, un limbaj fals, care este opus realităţii Tradiţiei şi limbajului tradiţional. Guenon ne consideră captivi a unei „Matrix”, a unei „paradigme”, iar evadarea din această „matrix” sau paradigmă este ceea ce în literatura tradiţionalistă se numeşte „revoluţie conservatoare”. Este o evadare din puşcăria unei false realităţi şi reîntoarcerea în lumea reală. O astfel de „revoluţie” nu poate fi înţeleasă fără a clarifica anumite concepte.

de Ovidiu Hurduzeu

Pe blogul său, care poartă titlul „memorie, libertate, moderaţie“, domnul Vladimir Tismăneanu ne recomandă lectura unei cărţi cu un titlu care mi-a atras atenţia: The Neoliberal Revolution in Eastern Europe de Paul Dragoş Aligică şi Anthony J. Evans. Cum nu am citit cartea, nu mă voi pronunţa asupra conţinutului ei. Aş vrea doar să împărtăşesc cititorilor câteva reflecţii despre originea şi consecinţele „revoluţiei neoliberale“.

Prăbuşirea comunismului în Europa de est nu a însemnat revenirea la o societate normală; a marcat doar trecerea la o nouă utopie ale cărei rădăcini istorice se găsesc în aceeaşi Epocă a Luminilor. Cu alte cuvinte, românii au abandonat idealurile comuniste pentru utopia neoliberală. Toate partidele şi coaliţiile aflate la cârma ţării în ultimii 20 de ani au încercat să pefecţioneze mecanismele de integrare a României în noua ordine europeană şi globală, o ordine ce a stat, cel puţin până la declanşarea crizei mondiale, sub semnul neoliberalismului.