A treia forţă: România profundă

Luni, 01 Martie 2010 17:38

Motto: „Dar şuvoiul de viaţă din el, zăgăzuit de orbenie, îl silea fără voie şi fără ştirea lui să pornească pe alte căi ca să găsească înlocuitori ochilor pierduţi.”Zahei orbul) (Vasile Voiculescu,

Apărută în 2008, la Editura Logos, cartea-manifest „A treia forţă: România profundă” reprezintă un punct de referinţă în evoluţia curentelor de gândire meta-politice din România anilor post-decembrişti. Referindu-ne la biografia autorilor, putem preciza că Ovidiu Hurduzeu, prozator, eseist şi traducător, s-a născut în București la 12 iunie 1957, a absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-franceză, iar din 1988 trăieşte în Statele Unite. Coautorul cărţii, Mircea Platon, poet, eseist şi traducător, s-a născut în 1974 la Iaşi. În prezent este doctorand în istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrărilor „Ortodoxia pe litere” (2006) şi „Cine ne scrie istoria” (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi şi originali gânditori conservatori ai momentului.

Poate unul dintre cele mai copleşitoare sentimente e acela când, deşi te afli acasă, ai discordanta senzaţie că eşti musafir, adesea chiar unul nepoftit. Cei din jur te îmbie, te îndruma cu hotărâre să te faci comod, adică să te conformezi. Nu e vorba de conformismul casei liniştite a bunicilor, ci de unul care cândva se vroia revoluţionar, azi fiind doar foarte comun. Acel conformism care se ridică cu virulenţă împotriva consuetudinii de odinioară, hulindu-o şi blamând-o. Cartea-manifest a lui M. Platon şi O. Hurduzeu nu sugerează o revoluţie, ci o schimbare de paradigmă, nu propune un om nou, ci îi amplifică conturul celui vechi, în paltonul vechi şi demodat, ca-n versul lui Esenin. Dacă acest poet rus afirmă că e ultimul poet cu satu-n glas, autorii prezentei colecţii de eseuri sunt primii gânditori din peisajul cultural românesc contemporan care reuşesc, cu îndrăzneală şi nerv critic, identificarea unui itinerariu a aducerii aminte, a unei căi, una de întors acasă.

Într-un prim capitol, intitulat chiar „A Treia Forţă”, sunt cuprinse două eseuri, unul semnat de O. Hurduzeu, iar celălalt de M. Platon, care sintetizează ideile principale ale cărţii. Tot în cadrul acestui prim capitol sunt inserate şi câteva reacţii critice apărute prin presă. Întâlnim opinii şi concluzii, atât pozitive, cât şi negative, ce reflecta felul în care a fost receptat manifestul printre scriitori, jurnalişti ori oameni de cultură. În paginile celui de-al doilea capitol, găsim două interviuri interesante realizate de Silviu Man cu autorii. Mărturisesc că mi-au plăcut în mod special cele două interviuri, asta deoarece prin interviu se realizează o relaţie directă între cititor şi autor, fapt ce-ţi lasă impresia că porţi un dialog cu el. Aproape că mi-aş fi dorit ca întreaga carte să fi fost una de interviuri, fiind oareşcum surprins să aflu că cel cu M. Platon a fost primul pe care acesta l-a dat. Mai departe, în paginile de după interviuri, cartea e structurată în două părţi principale, prima, intitulată „Persoana-eveniment”, cuprinzând eseurile lui O. Hurduzeu, iar a doua, „Ce-a mai rămas de apărat”, adună un număr de cincisprezece eseuri scrise de M. Platon. Urmărind cuprinsul cărţii, cititorul va fi poate tentat să parcurgă aleatoriu eseurile (spre exemplu, primul pe care eu l-am citit a fost cel despre Mircea Cărtărescu), dar e mai indicată, totuşi, o lectură liniară.

Rezumând în câteva fraze, eseurile lui O. Hurduzeu ne prezintă, mai întâi, o scurtă istorie a stângismului din ultimii zeci de ani, subliniind faptul că acesta nu mai e interesat, ca pe vremuri, de clasa muncitoare sau de accesul la educaţie al tuturor copiilor, în prezent fiind preocupat de fel de fel de marginali, de acele „victime instituționalizate”. În continuarea acestei expuneri, ne este prezentat statul managerial şi hipercomplexitatea păguboasă. Mai jos redau textul unei note de subsol care rezumă principalul punct de vedere referitor la hipercomplexitate: Societăţile moderne hipercomplexe, prin raţionalizarea mijloacelor de producţie și centralizarea deciziilor sunt eficiente în alocarea şi administrarea resurselor și organizarea forței de munca. Pentru a funcționa, ele au însa nevoie de imense cantități de energie, resurse materiale și umane, așa încât investițiile în hipercomplexitate duc în final la pierderi dezastruoase. Societățile complexe din istorie, deși nu au avut de înfruntat probleme de o asemenea magnitudine, au colapsat. Se presupune ca Imperiul Roman și Imperiul Maya s-au prăbușit când nu au mai putut finanța costurile exorbitante ale unei supercivilizații (cf. Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Societies, Cambridge University Press, 1988).

Într-un alt eseu, O. Hurduzeu ne vorbeşte despre „România la ora consumismului”. Sunt lucruri pe care le simţim în mod confuz, le vedem prin păienjenișul retoricii postmoderniste, dar nu reuşim să le identificăm în mod clar, ori să le exprimăm în fraze care să ilustreze cu forţă acest tablou lugubru al societăţii de consum. În acest sens, putem aminti un pasaj relevant: „Încet, dar sigur, valorile şi idealurile societăţii civile sunt înlocuite de cele ale societăţii de consum. Concomitent, „comunităţile de consumatori” tind să înlocuiască comunităţile umane tradiţionale. „Clasa socială”, „naţiunea”, „familia” devin structuri din ce în ce mai slabe, incapabile să-l încadreze pe individ. „Băieţii de cartier” din România, care ascultă „gangsta rap” şi imita starurile MTV în gesturi şi îmbrăcăminte, se simt mai aproape de tinerii „cool” din „State”, decât de conaţionalii lor.” Această colecţie de eseuri îşi atinge obiectivul de manifest atunci când, după o efervescentă analiză critică susţinută de argumente solide şi bine documentate, cititorul ajunge să se întrebe: „Bun, dar cum altfel ar putea sa fie? Care e drumul ce trebuie urmat?” Pe alocuri, autorii ne oferă şi o perspectivă în privinţa a ceea ce ar trebui să fie în mod normal. Interesant e că, spre deosebire de alţi autori străini care tratează aceeași temă, perspectiva pe care o propun cei doi scriitori aici este una profund ancorată în tradiţia creştin-ortodoxă. Astfel, în eseurile „Ceva şi cineva – schiţă de antropologie creştină”, „Tinereţea întru eveniment” şi „O societate personalist-conservatoare”, O. Hurduzeu subliniază că „dacă ne plasăm în afara comuniunii personale, întruchipată de Biserica lui Hristos, chipul lui Dumnezeu se înceţoşează iar energiile dătătoare de viaţă ale Duhului Sfânt nu mai acţionează asupra noastră. Depinde de calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru dacă rămânem un trup necrozat şi dezechilibrat, răvăşit de păcat, sau ne desăvârşim întru Hristos, reechilibrându-ne în Biserică, în chip de trup personal, aşa încât, în final, să putem atinge stadiul trupului duhovnicesc. Pe plan social, evoluţia ar fi de la sclavul fericit (pseudopersoana, fragmentul robit de „ceva”) la persoană (omul decis) şi, în cele din urmă, la persoana-eveniment (omul înnoit).”

Partea a doua a cărţii, intitulată, după cum spuneam şi mai sus, „Ce-a mai rămas de apărat”, ne propune, pentru a ne trezi, o incursiune în timp şi spaţiu. Astfel, suntem purtaţi spre o aducere aminte, transportaţi în România profundă a pasionarităţii, cea pierdută în universul lui Zahei din romanul lui V. Voiculescu, cea stingheră printre betoane, manele şi conformism cultural. Copoii care o urmăresc sunt noii marxişti, cei care, după cum afirma autorul, „nu mai vor cucerirea revoluţionară a puterii, ci rescrierea realităţii în folosul lor, nu mai vor exproprierea imobilelor, ci a normalităţii.”

În eseul intitulat „Micul întreprinzător”, M. Platon, după cum notează chiar el, îşi propune schiţarea unei antropologii economice, reuşind să facă o analiză interesantă cu numeroase analogii pertinente între ce este şi ce a fost, iar uneori îşi fac loc şi sugestii referitoare la ce ar trebui să fie. Nu voi zăbovi în prezentarea ideilor din eseul amintit adineauri, sunt numeroase şi destul de dificil de prins într-o frază, vreau însă să redau un pasaj care mi-a plăcut, nu atât prin profunzimea ideilor sau a observaţiei critice, cât prin stilul scriiturii care, nu de puţine ori, înclină spre o abordare beletristică, acest lucru fiind, într-o carte de idei, ca un respiro. Iată, în textul ce urmează, plasticitatea unei expuneri pline de miez şi tâlc: „O societate conservatoare e o societate a chipului, a obrazului, a icoanei. Şi e important că în fundalul icoanelor apar atât florile câmpului sau munţii pustiei, ieslea dar şi zidurile de cetate. E, acolo, tensiunea dintre suflet şi trup, dintre sat şi oraş, dintre minte şi inimă, dintre firea umană şi cea dumnezeiască, dintre jertfă şi Înălţare. Chipul nu e interfaţă, ci afirmare a prezenţei.”

Într-o privire de ansamblu, ideea centrală a cărţii se concentrează pe ilustrarea unor caracteristici ale conservatorismul personalist în antiteză cu orientările politice actuale. Astfel, lucrarea poate fi interpretată şi ca un manifest al acestei ideologii, sau mai bine zis, după spusele lui M. Platon, conservatorismul nu este o ideologie, ci o atitudine. De aceea, în eseurile celui din urma ni se vorbeşte despre o societate la scară umană. De exemplu, apelând din nou la reprezentări vizuale, M. Platon scrie că diferenţa dintre o catedrală şi un zgârie nori e că cea dintâi e construită la scară umană: „omul – nu raza coloanei, perspectiva aeriană, speculaţiile imobiliare – e unitatea de măsură a catedralei.” Pornind de aici, autorul va concluziona că „asistenţa socială, poliţia, şcoala, economia, toate trebuie organizate pornind de la nivel local/parohial.” Asta pentru că „politica locală e una a responsabilităţii”. Prin urmare, din acest punct de vedere, conservatorul „se întâlneşte aşadar cu liberalul şi acolo unde refuză dirijismul centralizat şi lasă bunul mers al lucrurilor pe seama parohiilor/breslelor/formelor organice de solidaritate pe care statul are misiunea de a le ajuta să se înfiripeze.”

În sfârşit, ca o retrospectivă, lectura cărţii se încheie cu o reuşită postfaţă, semnată Gheorghe Fedorovici, din care se desprind unele idei ce merită explorate mai în amănunt, iar apoi, cu ultima filă, apare dorinţa de a citi (ori reciti) celebra drama Hamlet şi, cu ocazia asta, interpretarea ei în contextul expus de autor.

sursa: http://tudormihaescu.wordpress.com/

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Web:

Comentarii:

Titlu:

UBB: