Spaţiul Mioritic (fragment)

Vineri, 07 Mai 2010 03:33

S-a afirmat de atâtea ori că muzica e o artă a succesiunii şi că fiind redusă la posibilităţile inerente materiei el, adică la cele ale sunetului, tonului, ea n-ar avea nici un punct de contact cu lumea spaţiului. Această părere, devenită formulă, concentrează în sine o bună doză de superficialitate şi de ieftin convenţionalism. Să ascultăm o dată o pasiune sau o cântată de Bach.

Să ne aşezăm cu totul în câmpul sonor al acestei muzici, îngăduindu-i să-şi realizeze prin inducţie toate liniile ei de forţă în sufletul nostru, încă înainte de a ne descleşta din îmbrăţişarea vrăjitoarească, să ne întrebăm apoi: în ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în "această muzică?

Răspunsul, singurul posibil, fiindcă singurul evident, şi-l va putea da oricine fără caznă: există în muzica lui Bach, vibrant şi copleşitor rostit, un orizont spaţial, şi încă unul de o structură cu totul specifică: orizontul infinit, infinit în toate dimensiunile sale alcătuitoare! Se ghiceşte felul orizontului — din ritm si din linia interioară a muzicii, aşa cum din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului pe care ea-l simte în preajmă. Constatarea aceasta închide în sine desigur şi un paradox: artele anexate, prin mijloacele şi structura lor, spaţiului, cum sunt pictura sau arhitectura, nu izbutesc să dea glas, tot atât de convingător, acelui vast orizont spaţial cum e în stare pasiunea, cantata sau fuga lui Bach.

Paradoxul e interesant pentru .noi fiindcă ne arată că purtăm în inconştientul nostru anume orizonturi, care tind aşa de mult să se exprime, încât se exprimă şi cu mijloace ce par cu totul improprii scopului. Virtuţile expresive ale muzicii se dovedesc izbitor prin acest fapt.

Repetând experienţa încercată cu muzica lui Bach şi asupra altor exemple, se va vedea că orizonturile spaţiale care se rostesc prin mijlocirea muzicii nu sunt totdeauna unul şi acelaşi, ci foarte variate. Oricăruia dintre cititorii noştri i s-a oferit vreodată prilejul să audă un cântec popular rusesc. Invităm cititorul să-l asculte încă o dată, aievea sau în amintire, şi pătruns de particulara melancolie şi de rumoarea de deznădejde a cântecului, să se întrebe în ce orizont spaţial, interior scandat, trăieşte sufletul uman care-şi spune astfel şi în acest grai suferinţa? Se va găsi fără greutate că în cântecul rusesc răsună ceva din tristeţea unui suflet care, stătător sau călător, simte că nu-şi va putea niciodată ajunge ţinta, adică ceva din deznădejdea sfâşietoare a denecuprinsului. în faţa nedumeririlor noastre se iveşte lămurirea căutată, planul infinit al stepei, ca fundal şi perspectivă a cântecului rusesc.

— Alt exemplu: să ascultăm un cântec alpin, cu acele gâlgâituri ca de cascade, cu acele ecouri suprapuse, strigate ca din guri de văgăuni, cu acel duh vânjos şi înalt şi teluric, zgrunţuros ca stânca şi pur ca gheţarii. Presimţim şi în dosul cântecelor alpine un orizont spaţial propriu lor şi numai lor: spaţiul înalt, şi abrupt ca profilul unui fulger, al marelui munte. Sau să ascultăm un cântec de dans argentinian, unul din cântecele astăzi aşa de popularizate prin discurile mecanice. S-a întrupat, în ritm şi în învăluieli de sunet, şi în aceste cântece de acordeon o melancolie, o melancolie fierbinte a cărnii, stârnită solar în omul ce aşteaptă dezlegarea de o tensiune interioară în mijlocul pampelor sudamericane, fără nădejde, tensiunea fiind aşa de mare că nimic n-o poate rezolva. E vorba şi aci de o stare interioară, crescută firesc şi cronic în mijlocul unui anume orizont, între dor şi ţintă se interpune parcă în sufletul sudamericanului totdeauna distanţa invincibilă a pampelor.

Subliniem în acest exemplu nu atât înrâurirea peisajului asupra muzicii, ci modul cum peisajul se integrează în angrenajul unui suflet, dobândind accente din partea acestuia. Să ne întoarcem însă-spre exemple din nemijlocita noastră apropiere. Să ascultăm — cu aceeaşi intenţie de a tălmăci în cuvinte un orizont spiritual — o doină de a noastră. După ce ne-am obişnuit puţin cu chiromanţia ascunselor fundaluri, nu e greu să ghicim deschizându-se şi în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e plaiul. Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în costume confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă, cu sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin, evocă un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale.

Ni se va răspunde că, întrucât punem în ecuaţie un cântec cu un orizont, nu facem decât să stabilim, ceea ce de atâtea ori s-a mai făcut, relaţia dintre muzică şi un anume peisaj. Dar cele stabilite nu au decât funcţia unei prime aproximaţii întru definirea tezei mai depărtate spre care ne îndrumăm. Să precizăm şi să diferenţiem lucrurile pe rând. Vom accentua mai întâi că în relaţia pe care tocmai o făcurăm, nu e în rândul întâi vorba de un peisaj privit global, ci mai curând despre un orizont în care esenţialul e structura spaţială ca atare, fără de altceva şi fără de umplutura pitorescului, adică despre un orizont spaţial şi despre accentele sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume dih şi din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinţi. Relaţia despre care vorbim, şi care într-o întâie aproximaţie .pare o simplă corespondentă între cântec şi peisaj, vom adânci-o tot mai mult, până acolo unde ea devine revelatoare pentru însăşi fiinţa omenească şi într-un chip pentru modul creator al omului.

Felurite momente şi împrejurări ne sfătuiesc să căutăm orizontul ce vibrează rezonant într-un cântec mai curând în sufletul omenesc decât în peisaj. Cu aceasta ne îndrumăm spre miezul problemei ce ne preocupă. Răsună într-un cântec nu atât peisajul, plin şi concret, al humei şi al stâncilor, al apei şi al ierburilor, ci înainte de toate un spaţiu sumar articulat din linii şi accente, oarecum schematic structurat, scos în orice caz din contingenţele naturii imediate, un spaţiu cu încheieturi, şi vertebrat doar în statica şi dinamica sa esenţială.

Cărei împrejurări singulare i se datoreşte faptul că un anume spaţiu poate în genere să răsune într-un cântec? Ni se pare că răspunsul nu poate fi decât unul singur: un anume spaţiu vibrează într-un cântec, fiindcă spaţiul acesta există undeva, şi într-o formă oarecare, în chiar substraturile sufleteşti ale cântecului. Rămâne numai să vedem cum trebuie să ne închipuim „spaţiul" ca factor sufletesc creator, adică ce mod de existenţă trebuie să-i atribuim.

Morfologia culturii (un Frobenius, un Spengler, şi alţii) precum şi istoria artelor (un Alois Riegl, un Worringer), în lucrări care fără deosebire înseamnă tot atâtea monumente de pătrundere şi de intuiţie, s-au străduit să elucideze rolul ce pare a-l juca în înjghebarea unei culturi sau în crearea unui stil de artă „sentimentul spaţiului" propriu oamenilor dintr-un anume loc. Frobenius, anticipând, mai inspirat uneori, dar şi mai incontrolabil, cu vreo douăzeci de ani unele idei spengleriene, a arătat în domeniu etnologic, apăsând asupra unui material proaspăt descoperit, legătura dintre o anume cultură şi un anume sentiment al spaţiului. Diferenţiind culturile africane în două mari blocuri, hamit şi etiop, Frobenius atribuie fiecăruia un sentiment specific al spaţiului, adică culturii hamite sentimentul spaţial simbolizat prin imaginea peşterii boltite, iar culturii etiope sentimentul spaţial al infinitului.

Frobenius priveşte culturile ca nişte plante care cresc în atmosfera de seră a unui anume sentiment spaţial. Spengler, în monumentala şi mult discutata sa operă de filozofie a culturii, aplică acelaşi punct de vedere asupra culturilor mari istorice, deosebindu-le după acelaşi criteriu spaţial şi punând o membrană impermeabilă şi monadică între ele. După Spengler, latura cea mai caracteristică a fiecărei culturi e tocmai specificul ei sentiment al spaţiului. Nu vom expune nici măcar sumar teoria spengleriană, despre care suntem în drept să presupunem că fiecare cititor are o vagă idee, dacă nu din textul original, cel puţin din rezumate şi din recenzii. Ne vom îngădui totuşi să amintim, pentru împrospătarea memoriei cititorului, şi ca puncte de reper, modurile sentimentului spaţial implicate, după Splengler, de câteva dintre marile culturi. Cultura faustiană a apusului, o cultură a zbuciumului sufletesc, a setei de expansiune, a perspectivelor, implică sentimentul simbolizat prin spaţiul infinit tridimensional (ca etiopicul la Frobenius). Cultura greacă antică, apolinică, măsurată, luminoasă, implică spaţiul limitat, rotunjit, simbolizat prin imaginea corpului izolat. Cultura arabă, magică, de-un apăsător fatalism, de a cărei descoperire în toată amploarea ei Spengler e cu osebire mândru, ar avea ca substrat sentimentul spaţiului boltă (a se confrunta cu hamiticul lui Frobenius). Vechea cultură egipteană implică sentimentul spaţial al drumului labirintic care duce spre moarte (a se compara cu „sfiala de spaţiu" la Alois Riegl). Teoria aceasta a „sentimentului spaţial", definit din partea morfologilor citaţi în funcţie de peisajul în care apare o cultură, nu ne satisface în mai multe privinţe.

Teoria întâmpină serioase dificultăţi peste care, aşa cum e formulată, ea nu poate să treacă, într-un studiu anterior, intitulat Orizont şi stil, ne-am ocupat mai pe larg cu aceste dificultăţi propunând o nouă teorie pentru înlăturarea lor. În studiul nostru vorbim despre „orizonturile inconştientului". Arătăm acolo — cu argumentaţia necesară — că factorul pe care morfologia culturii sau istoria artelor îl interpretează ca sentiment al spaţiului nu e propriu-zis un sentiment, cu atât mai. puţin un sentiment conştient, şi că factorul nu ţine de sensibilitatea noastră crescută într-un anume peisaj, ci e un factor mult mai profund, în studiul nostru transpunem toată problematica spaţială de pe tărâmul morfologiei culturii pe planul noologiei abisale, adică într-o perspectivă în care inconştientul este văzut nu ca un simplu „diferenţial de conştiinţă", ci ca o realitate foarte complexă, ca o realitate care ţine oarecum de ordinea magmelor. O mulţime de dificultăţi se înlătură cu uşurinţă prin această transpunere. Nu e locul să intrăm în amănunte, însemnăm numai: ceea ce morfologii interpretează ca sentiment spaţial în funcţie de un anume peisaj devine în teoria noastră „orizont spaţial", autentic şi nediluat, al „inconştientului". Inconştientul nu trebuie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale amplu structurate şi relativ sieşi suficiente.

„Orizontul spaţial" al inconştientului, scos şi rupt din înlănţuirea condiţiilor exterioare şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de variaţiunea peisajelor dinafară. Orizontul spaţial ai inconştientului, înzestrat cu o structură fundamentală şi orchestrat din accente sufleteşti, trebuie socotit ca un fel de cadru necesar şi neschimbăcios al spiritului nostru inconştient. Inconştientul se simte organic şi inseparabil unit cu orizontul spaţial, în care s-a fixat ca într-o cochilie; el nu se găseşte numai într-o legătură, laxă şi labilă, de la subiect la obiect, cu acest spaţiu, cum se găseşte conştiinţa faţă de peisaj. Supusă contingenţelor celor mai capricioasă, conştiinţa e dispusă să-şi trădeze în orice moment peisajul. Inconştientul nu trădează. Orizontul spaţial al inconştientului e deci o realitate psiho-spirituală mai adâncă şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. Pentru a ne putea explica unitatea stilistică a unei culturi, fenomen atât de impresionant, credem că nu putem recurge numai la peisaj, nici la sentimente în legătură făţişă cu peisajul. Adâncimea fenomenului necesită o explicaţie prin realităţi ascunse, de altă greutate. Or, un orizont spaţial al inconştientului poate fi cu adevărat o asemenea adâncă realitate. Orizontul spaţial al inconştientului poate eu adevărat dobândi rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective. Cum orizontului spaţial al inconştientului îi atribuim o funcţie plastică şi determinantă, putem

să-l numim şi „spaţiu-matrice". Din teoria noastră se desprinde în chip firesc un fapt pe care morfologia nu-l putea asimila. Faptul e acesta: poate să existe uneori o contradicţie între structura orizontului spaţial al inconştientului si structura configurativă a peisajului în care trăim şi în care se desfăşoară sensibilitatea conştientă. Această incongruenţă de orizonturi pentru ilustrarea căreia se pot invoca suficiente exemple istorice, nu poate fi lămurită în cadrul morfologiei culturii, care, după cum ştim, raportează sentimentul spaţiului la structura peisajului. De asemenea, tot numai prin teoria noastră despre spaţiul-matrice ca factor inconştient, se poate lămuri de ce uneori, sau chiar foarte adesea, în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste culturi sau duhuri cu orizonturi spaţiale fundamental diferite.

În cadrul problematicii pe care o expunem, ne-am pus nu o dată întrebarea dacă nu s-ar putea găsi sau construi, ipotetic un spaţiu-matrice, sau un orizont spaţial inconştient, ca substrat spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti. Subiectul merită riscul oricăror eforturi. Ne surâde găsirea unei chei de aur-cu care se pot deschide multe din porţile entităţii româneşti. Dar poate nu e necesar să se restrângă cercetarea exclusiv asupra culturii populare româneşti. Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare, bunăoară popoarelor balcanice. Fireşte că pe noi ne interesează aci fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem abstracţie de toţi vecinii, şi mai ales de problema în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului nostru.

Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile inconştientului, revelează şi ceea ce ne-am învoit mai înainte să numim „orizont spaţial al inconştientului", în ordinea de idei ce ne-o impunem, „doinei" îi revine desigur o semnificaţie care n-a fost încă niciodată sublimată în toată importanţa ei. În adevăr, doina, cu rezonanţele ei, ni se înfăţişează ca un produs de-o transparenţa desăvârşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui orizont spaţial cu totul aparte, într-o primă aproximaţie am adus doina în legătură cu „plaiul", aşa cum cântecul rusesc a fost adus în legătură cu „stepa". Să facem un pas înainte. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul spaţial al inconştientului e înzestrat eu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia uniri suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă:

Pe-un picior de plai,

pe-o gură de rai

Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din rezonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic. Destinul aci nu e, simţit nici ca o bolta apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri şi posibilităţi de expansiune, care aşa de uşor duce la tragicul hybris. Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai. Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit ondulat. De fapt orizontul spaţial al inconştientului şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal.

Admiţând că sufletul popular românesc posedă un spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte, inconştient, pe „plai", sau mai precis în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Şi de vreme ce omul de la şes nu poate avea în preajmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi ţine loc de plai.

Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă. Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin zonele „celuilalt tărâm" al sufletului, sau într-un domeniu de investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin etajelor subterane ale existenţei noastre psihospirituale, dar ele ies la iveală în cântec şi în vis. Ploile pânzişe şi singurătatea stelară a plaiului fac pe Ciobanul nostru nu o dată să-şi blesteme zilele pe care le trăieşte în tovărăşia înălţimilor. Sentimentele ciobanului, descărcate în floarea unei înjurături, iau adesea un caracter de adversitate faţă de plai, totuşi inconştient ciobanul rămâne solidar, organic solidar cu acest plai, în care el nu va schiţa niciodată un gest de evadare. „Spaţiul mioritic" face parte integrantă din fiinţa lui. El e solidar cu acest spaţiu, cum e cu sine însuşi, cu sângele său şi cu morţii săi. Când cântă, se întâmplă să iasă la lumină această solidaritate, ca în acel suprem cântec, care s-a moştenit din veac în veac, şi în care Moartea pe plai e asimilată în tragica-i frumuseţe cu extazul nunţii:

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa.

Brazi si păltinaşi

I-am avut nuntaşi,

Preoţi, munţii mari,

Pasări, lăutari,

Păsărele mii,

Şi stele făclii!

(Lucian BLAGA)

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details: