Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un mod printre altele de a desemna guvernanţii, ne este prezentată astăzi ca un fel de religie sau de-a dreptul ca o religie a religiilor.democratia de astazi nu mai are nimic din democratia greaca.Democratia contemporana este o mare diversiune in care toti neavenitii isi dezvolta incostiienta arivismul si lacomia.Sensul real al democratiei s-a pierdut (daca a fost vreodata)atunci cind un numar restrins de oameni incearca in numele democratiei sa acapareze cit mai mult in detrimentul celor multi.In numele democratiei si al drepturilor individuale poti sa mori de foame Democratia este o forma de organizare oculta prin care cei putini ii dpmina pe cei multi .
| Democraţia - o nouă religie? |
| Sâmbătă, 15 Mai 2010 21:40 |
|
Din religie, are deja esenţialul: pretenţia de a deţine monopolul adevărului. În religii, această pretenţie este lesne de înţeles. Fără a avea în mod necesar ambiţia de a extermina toţi necreştinii, sau pe toţi cei care nu practică religia creştină la fel ca noi (deşi nu prea ne-am abţinut de la acest lucru de-a lungul secolelor[catolicii şi protestanţii – prin cruciade şi colonialism, ortodoxia nu a avut asemenea practici]), noi, creştinii, de exemplu, credem în Dumnezeu – Sfânta Treime, credem că Iisus din Nazaret era fiul lui Dumnezeu şi că, în consecinţă, toţi cei care cred altceva se înşeală. (Credem sau se presupune că am crede. Este acelaşi lucru: dacă repudiem această credinţă, nu mai suntem creştini.) De partea lor, musulmanii cred că nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu, că el nu a avut niciodată vreun fiu şi că Mahomed este profetul său. Dacă primii au dreptate, musulmanii se înşeală şi viceversa. Trebuie să adăugăm că musulmanii au, în plus, datoria de a trece prin sabie necredincioşii, în timp ce noi nu o facem decât din exces de zel, dar principiul este acelaşi: ei pretind că au monopolul adevărului şi noi pretindem acelaşi lucru. Dacă, aşa cum afirmă unii astăzi, toate religiile sunt egale, atunci acestea nu sunt religii. În politică această monopolizare, justificată sau nu, a adevărului, se înţelege mai puţin: un minimum din această toleranţă trâmbiţată la toate răspântiile de către partizanii democraţiei ar fi suficient pentru a se admite că diversele procedee de alegere a conducătorilor sunt la fel de stimabile, ţinând cont de geografie şi de istorie. Dar exact în acest punct îşi revendică democraţia modernă statutul de religie: ea nu mai este un mod de desemnare a conducătorilor, ea are un corp doctrinar infailibil şi obligatoriu, ea are propriul său catehism: drepturile omului. în afara drepturilor omului nu există mântuire. Democraţia modernă mai conţine şi alte elemente indispensabile oricărei religii. Un paradis: ţările democratice liberale, înzestrate, de preferinţă, cu o legislaţie anglo-saxonă. Un purgatoriu: dictaturile de stânga. Un infern: aşa-zisele dictaturi de dreapta. Un cler instituţionalizat: gânditorii însărcinaţi să adapteze tezele marxiste la societăţile liberale. Un cler secular: jurnaliştii însărcinaţi să răspândească doctrina. Lăcaşe de cult: marile emisiuni televizate. Un index tacit care interzice intrarea în contact cu orice lucrare a cărei inspiraţie ar putea fi condamnabilă. Acest index este demn de admiraţie pentru eficacitatea de care dă dovadă când îmbracă forma tăcerii mediatice, dar este utilizat într-o manieră chiar şi mai draconică: cărţile judecate ca deficiente din punct de vedere al democraţiei nu sunt arse încă pe rug, dar sunt retrase din bibliotecile şcolare, aşa cum s-a întâmplat la Saint-Ouen-L’Aumône. O inchiziţie. Nimeni nu are dreptul să se exprime dacă nu se situează în cadrul strict al religiei democratice. Dacă reuşeşte totuşi să o facă, va plăti scump: linşajul mediatic la care a fost supus în Franţa un Régis-Debray (pe care nimeni nu l-ar putea bănui că nu este democrat) pentru îndrăzneala de a fi pus sub semnul întrebării legitimitatea crimelor de război comise de NATO în 1999, pe teritoriul Iugoslaviei, este exemplar din acest punct de vedere. Congregaţii pentru propagarea credinţei (Congregatio de Propaganda Fide): oficinele de dezinformare numite de „comunicare” sau de „relaţii publice”. Missi dominici şi episcopi in patibus care se folosesc de acoperirile împrumutate fie de la diverse ONG-uri, fie de la ONU. Indulgenţe, livrate în general foştilor comunişti. O legislaţie penală şi tribunale însărcinate să pedepsească pe oricine ar pune sub semnul întrebării versiunea oficială a istoriei. Şi chiar armate însărcinate cu evanghelizarea non-democraţilor „prin fier şi prin foc”: le-am văzut destul de clar în acţiune atunci când nouăsprezece naţiuni democratice s-au aliat pentru a bombarda o ţară suverană cu care nici una dintre ele nu se afla în război. Astăzi, o frază ca „în numele drepturilor omului” se întinde aproape la fel cum „în numele tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” s-a propagat timp de secole. Poate că ne-am regăsit sentimentul sacrului, dar nu cred că e un sacru demn de respectul nostru.
Comments (3)
Powered by !JoomlaComment 4.0 beta2
|
