Alexandr Dughin: Sociologia societăţii globale

Duminică, 20 Iunie 2010 08:10

Societatea globală este o nouă concepţie sociologică legată de procesele globalizatoare, exprimate prin paradigmele sale fundamentale.

Conceptul societăţii globale, potrivit lui Weber, este un „model ideal”, adică o construcţie intelectuală, care descrie o stare a lucrurilor care nu există în realitate, dar care determină direcţia şi punctele de referinţă în procesul de realizare a acestui model. Societatea globală nu este o realitate prezentă, însă procesul de formare a acesteia este în plină desfăşurare. Dacă va reuşi acest proiect ne va arăta timpul, istoria şi decizia noastră de a spune un „da” sau „nu” societăţii globale.

Geneza conceptului

Neavând un înţeles de sine stătător, conceptul societăţii globale se află în plin proces de cristalizare, fiind utilizat, de cele mai dese ori, în calitate de sinonim pentru aşa termeni precum „globalizare”, „globalism”, „procese globale” etc. Odată cu creşterea importanţei factorilor globali, a apărut necesitatea de a oferi acestui concept un înţeles unic. Pentru aceasta trebuie nu doar să ne adresăm practicii utilizării acestui termen în literatura ştiinţifică, dar şi să atragem atenţia la etapele istorice, care conduc la formarea fenomenului „societăţii globale”.

Identitatea etnică şi folk-society

Pentru a înţelege sensul conceptului discutat, vom face o scurtă incursiune în domeniul etnosociologiei, în calitatea ei de disciplină care studiază evoluţia identificării colective în diferite tipuri de societăţi. Anume din această perspectivă etnosociologică întregul înţeles al conceptului „societăţii globale” devine clar şi consistent.

Primul nivel al identităţii colective în istoria socială este identitatea etnică. Între toţi membrii etnosului există o legătură organică, toţi vorbesc în aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă în originea comună şi au o comunitate de obiceiuri şi tradiţii. În etnos identificarea colectivă a tuturor membrilor între ei şi a acestora cu strămoşul (totem, spirit, conducător, fetiş etc.) este atât de mare, încât principiul individual nu există. În comunitatea etnică domină antropologia colectivă – întregul este mai presus decât părţile sale componente.

O analogie a etnosului poate fi şi acel model al societăţii pe care sociologul american Robert Redfield l-a numit „folk-society”, evidenţiind aşa momente esenţiale precum personalismul relaţiilor, sincronismul reacţiilor, numărul mic de membri, mediul agrar, sacralitatea naturii.

Comunităţile etnice au caracteristici arhaice. În etnos predomină timpul ciclic şi miturile eternei reîntoarceri.

Etnosurile, înţelese prin această prismă, reprezintă obiectul central al studierii antropologiei culturale, care în SUA şi Marea Britanie reprezintă o analogie a etnosociologiei.

Poporul – etnosul care a intrat în istorie

Următorul model, mai complex, al societăţii este ceea ce obişnuim să numim „popor”. Pentru a deosebi „poporul” de „etnos”, vom utiliza termenul de „λαος”, „laos”, de la care a provenit şi noţiunea franceză de „laique” (laic, laicitate) etc. Poporul nu este altceva decât un etnos care a intrat în istorie, a conştientizat timpul linear, ieşind din ciclul închis al eternei reîntoarceri.

În popor regăsim mult caractere etnice, dar acestora li se adaugă ceva nou: un anumit traumatism, dezechilibru, perceperea evenimentelor istorice ca ceva deosebit, inexistenţa unei viziuni mistice asupra procesului de schimbare a anotimpurilor. În popor, figura centrală devine eroul, prima figură însuşită cu o individualitate, un înţeles care este străin de comunităţile etnice arhaice. Totuşi, această individualitate este una exclusivistă, rezervată doar pentru marile personalităţi, regi, conducători, genii, filosofi.

Dacă pentru etnos sunt caracteristice poveştile şi miturile, pentru popor este comun eposul.

În popor coexistă două paradigme sociale ale identificării: masele colectiviste (etnice) şi elitele individualiste. Richard Turnwald a descris foarte bine, în lucrarea sa în cinci volume, legătura dintre apariţia diferenţierii sociale, formarea societăţii claselor şi decurgerea proceselor etnice.

Poporul, „laos”, dă naştere simultan sau etapizat următoarelor forme sociale: statul (de cele mai dese ori), religia (de regulă, cu o teologie dezvoltată, cum ar fi în cazul religiilor monoteiste) şi civilizaţia (bazată pe filozofie şi cultură cu o înaltă diferenţiere).

Poporului îi corespunde modelul societăţii tradiţionale, deosebindu-se de cea etnică (arhaică) printr-un nivel mai înalt de diferenţiere – în organizarea socială, politică, economică şi culturală.

Naţiunea – un simulacru burghez

În epoca modernă, în Europa apare un alt model social – „statul-naţiune”, în baza statelor tradiţionale (care corespundeau fazei „laos”). Este un fenomen absolut nou, deosebit prin caracteristicile sale de etnos şi popor. Acest lucru l-a evidenţiat foarte bine şi Ernst Gellner. În opinia lui GHeellner, naţiunea este o identitate artificială, care transformă mecanic „relaţiile fireşti din comunităţile mici” într-o masă de indivizi atomizaţi şi izolaţi. Un alt etnosociolog, Benedict Anderson, numeşte naţiunea „imagined community”, adică o „comunitate imaginată”.

Conceptul de „naţiune” apare odată cu revoluţiile burgheze. Fiind un produs al stării a treia, adoptă în calitate de model normativ figura burghezului. Este foarte important să atragem atenţia la legătura etimologică şi semantică dintre aşa noţiuni precum – „Burg” („oraş”, în germană), „Burger” („orăşean”, „burghez”, în germană), „bourgeois” (reprezentantul stării a treia, „burghez”, în franceză), „le cite” („oraş”, franceză), „citoyen” (cetăţean, în franceză), „polis” (oraş), „politica” ( „politica” în greacă).

Într-o naţiune modernă, domină populaţia urbană (politizată), căreia îi corespunde cel mai bine termenul grecesc de „demos”. Naţiunea este inseparabilă de stat şi are întotdeauna o expresie politică, spre deosebire de etnos, care nu cunoaşte termenul de politică şi de popor, în care dimensiunea politică aparţine unei elite diferenţiate.

Trecerea de la popor la naţiune poate fi descrisă ca o trecere de la figura „Eroului” („Held”) la figura „Negustorului” („Handler”), aşa cum se prezintă în sistemul sociologic a lui Werner Sombart. Naţiunea este un fenomen burghez şi naşterea ei coincide cu apariţia democraţiei.

Naţiunea presupune o nouă formă identitară – unificarea tuturor cetăţenilor într-un spaţiu naţional juridic şi administrativ comun.

Gellner afirmă că naţiunea creează un simulacru al etnosului; în locul unei limbi vii, este impus administrativ un „idiom” naţional creat artificial; în locul relaţiilor organice „frăţeşti” – relaţii raţionale de parteneriat; în locul credinţei sincere în mituri – manipularea pragmatică a unor construcţii istorice artificiale, chemate să servească unor scopuri concrete – simplificarea conducerii, formarea socială a maselor, uniformizarea detaliilor mecanice.

Statul naţional şi societatea civilă

Apariţia naţiunilor burgheze în epoca modernă împreună cu „întregul” artificial a condus la răspândirea identificării personale în masele populare, iniţial la populaţia urbană, apoi la cea rurală. Drepturile civile şi statutul de individ era recunoscut doar la burghezi de sex masculin şi doar mai târziu s-a răspândit şi în alte grupuri sociale: femei, săraci, ţărani. Odată cu identitatea naţională artificială se dezvolta şi identitatea individuală, care devine un atom social al procesului de formare politică a naţiunii. Naţiunile burgheze, spre deosebire de etnosuri (societatea arhaică) şi popoare (societatea tradiţională) erau compuse din indivizi. Tocmai în baza acestei noi figuri normative a fost construită şi concepţia de „societate civilă”.

Societatea civilă este o abstracţiune sociologică, care reprezintă un proiect al unei societăţi burgheze fără un stat naţional, adică un conţinut fără formă. O astfel de societate este concepută strict în baza unei identităţi individuale, excluzând identităţile colective: etnice, populare, sociale, religioase şi chiar naţionale.

Societatea civilă şi societatea globală

Teoria societăţii civile a fost propusă de Kant, în spiritul pacifismului şi optimismului antropologic: Kant considera că oamenii vor înţelege că lupta dintre statele naţionale este una iraţională şi că o colaborare este cu mult mai avantajoasă. În momentul în care este realizată aceasta colaborare, apare societatea civilă, bazată pe raţiune şi morală.

În felul acesta, societatea civilă este concepută ca fiind în afara statelor naţionale, opunându-se acestora în calitate ei de model de organizare, urmărind lichidarea statelor. Forma identităţii naţionale urmează să fie înlocuită cu o identitate exclusiv individuală. Anume atunci vom ajunge la o societate de indivizi, unde nu există nici un fel de identitate colectivă.

Dacă vom include conceptul societăţii civile într-un context istoric concret, atunci vom observa că societatea nu poate fi una globală, supranaţională şi poststatală. Societatea civilă presupune că, în cele din urmă, ea va deveni una globală. Din acest considerent, putem privi societatea globală ca o formă superioară a societăţii civile, ca o realizare absolută a acesteia.

Etapele formării societăţii globale

Societatea globală are următoarele etape de formare:

Aceasta începe cu o consolidare a identităţii în cadrul statelor naţionale, fenomen denumit democratizare şi modernizare socială. Identificarea colectivă cu naţiunea şi cu statul sunt înlocuite treptat cu identificarea individuală. Societatea civilă acumulează putere. Statul-naţiune devine tot mai mult unul democratic şi tot mai puţin naţional.

În continuare, ajungând la un nivel înalt de democratizare şi modernizare, statele naţionale se contopesc într-o organizaţie supranaţională, care devine un fundament pentru un suprastat democratic postnaţional. Această etapă o vedem realizată în practică în Uniunea Europeană de astăzi.

Se aşteaptă ca la un moment dat societăţile şi statele să ajungă la un nivel înalt de democratizare şi să se unifice într-un stat mondial unitar („Global State”), cu un singur guvern mondial („World Government”). Cetăţenii acestui stat planetar - „Cosmopolis”, vor fi cetăţenii lumii, iar statutul său de cetăţean va fi egalat cu statutul de om. Această ideologie a primit numele de „drepturile omului” şi presupune anume acest concept al „cetăţeniei globale” şi al „societăţii globale”.

Drepturile omului – o ideologie

Tratarea "drepturilor omului" în calitate de ideologie nu este lipsită de fundament. Chiar şi sensul acestei îmbinări exprimă o poziţie ideologică şi politică a liberalismului. Liberalismul, potrivit lui John Stuart Mill, are la bază „libertatea faţă de ceva”. Libertatea, în acest caz, este înţeleasă ca o independenţă de orice formă a identităţii colective. În acelaşi timp, întrebarea cu privire la ceea ce poate înlocui această lipsă de identitate rămâne deschisă. Conform lui Mill, liberalii trebuie să răspundă la întrebarea „liber faţă de ce?”. În opinia lor, acest lucru îl decide fiecare individ în parte. Ţinta esenţială a liberalismului este distrugerea oricăror legături organice, iar suplinirea golului creat devine deja o problemă a fiecăruia individ „eliberat”.

Societatea globală reprezintă anume idealul conceptului liberal, când subiectul dreptului devine omul în stare pură, individul, eliberat de orice calităţi şi caracteristici exterioare.

Trei viziuni asupra Cosmopolisului. Glocalizarea

Există trei modele a formării societăţii globale care au apărut în mod succesiv: : „World culture” (lumea ca o cultură), „World Policy” (lumea ca o politică), „World System” (lumea ca un sistem). Acestea tratează în mod diferit societatea globală şi procesul de instituire a ei.

Teoria „World culture” a fost elaborată de Roland Robertson, autorul cunoscutului termen „glocalizarea”. Robertson consideră că glocalizarea decurge la două nivele – la nivelul ideologiei dominante (a elitelor politice, economice, mediatice, ştiinţifice etc.) predomină procesele integraţioniste şi lumea într-adevăr devine omogenă şi unificată, iar la nivelul maselor largi ale populaţiei, regionalizarea, arhaizarea, comunităţile ajungând chiar să piardă acea doză de universalism pe care o aveau în perioada înfloririi statelor naţionale. Cu alte cuvinte, în procesul globalizării are loc diferenţierea culturilor în două părţi: una globală şi alta care reprezintă un evantai a unor culturi contradictorii.

Potrivit lui Robertson, acest proces este unul deschis şi teoretic poate conduce la o adevărată unificare a lumii şi la o societate globală, dar poate aluneca şi spre o „nouă barbarie”, „arhaism”, „regionalism” şi „localism”.

Guvernul Mondial

A doua teorie – „World Policy”, aparţine lui John Mayer şi prezintă nouă umanitate globală drept un nou Stat Mondial, cu un singur sistem politic, cu un parlament mondial, cu un singur sistem juridic, cu un singur aparat fiscal unic, cu toate atributele unui stat. Potrivit lui Mayer, globalizarea trebuie gândită ca un proces de formare a unui noi naţii, aşa cum a avut loc în cazul naţiunilor istorice, doar că într-o scară mai mică. Societatea globală, după Mayer, va fi echivalentă unei naţiuni globale.

Comunismul globalist a lui Wallerstein

A treia teorie – „World System”, are un caracter marxist, fiind dezvoltată de Immanuil Wallerstein. Din punctul său de vedere, Marx a avut dreptate în limitele sale, însă în prezent, la nivel planetar, are loc formarea unui capitalism global. Când acest proces se va finaliza şi capitalismul va învinge peste tot, proletariatul global va ieşi în arenă şi va realiza revoluţia mondială. Însă această schimbare poate avea loc, potrivit lui Wallerstein, doar într-un stat global capitalist, care va crea condiţiile necesare pentru naşterea „unui adevărat internaţionalism proletar” şi uni solidarităţi a muncitorilor din întreaga lume.

Globalizarea capitalistă va intra în valul de crize şi se va prăbuşi. Anume atunci omenirea va construi socialismul şi comunismul pe ruinele sistemului capitalist mondial. Societatea globală va fi una comunistă.

O poziţie apropiată de cea a lui Wallerstein au avut şi autorii cunoscutei lucrări „Imperiul”, Antonio Negri şi Michael Hardt.

A venit „sfârşitul istoriei”?

În anii 90 a secolului XX s-au cristalizat două tendinţe în explicarea procesului globalizării, care s-au regăsit în lucrările lui Francis Fukuyama şi Samuel Huntignton. Acestea nu au pierdut din actualitate nici în prezent.

Poziţia lui Fukuyama în acea perioadă consta în ideea că descompunerea sistemului sovietic a creat toate premizele pentru apariţia societăţii globale şi acest fapt trebuie considerat ca un fapt absolut. Huntington, dimpotrivă, afirma că omogenizarea nu a avut loc, iar după spargerea unor paradigme ideologice, divergenţa va continua prin alte paradigme, de această dată civilizaţionale. Fără a avea nimic împotriva societăţii globale, Hungtington avertiza despre acele bariere obiective care stau în calea formării acesteia. Printre bariere de acest fel el vedea şi statele naţionale, dar şi contradicţiile civilizaţionale şi culturale. La sfârşitul anilor 90 şi începutul anilor 2000, Fukuyama şi-a revăzut poziţiile şi a recunoscut că a făcut „concluzii pripite” în lucrarea sa.

Depăşirea genderului

Din punct de vedere sociologic trebuie să atragem atenţia la următorul moment al conceptului societăţii globale (în calitate ei de societate civilă). Această societate neagă orice formă a identităţii colective – etnică, istorică, civilizaţională, culturală, socială, naţională etc. Dar există şi o altă formă a identităţii colective, care mai devreme sau mai târziu va ajunge în atenţia apărătorilor „drepturilor omului”. Aceasta este identitatea gender.

Eliberându-se de toate legăturile, liberalii mai devreme sau mai târziu trebuiau să pună în discuţie problema libertăţii genului. Bărbaţii şi femeile nu sunt fenomene individuale. Orice egalitate de gen nu ar exista, în comunităţile umane persistă anumite mecanisme sociale de segregare, inclusiv cele anatomice, care nu pot fi predeterminate.

Anularea identităţii etnice, legalizarea şi legitimarea totală a relaţiilor homosexuale, de asemenea şi egalitatea în drepturi a transexualilor şi libertatea operaţiilor de schimbare a sexului nu este doar un detaliu interesant al formării societăţii globale, dar şi un punct programatic important. Lupta pentru drepturile minorităţilor sexuale este o teză politică fundamentală a construcţiei societăţii globale. Într-o astfel de societate trebuie să dispară nu doar etnosurile, popoarele, confesiunile şi statele, dar şi bărbaţii şi femeile în forma lor tradiţională de înţelegere.

Noua teorie politică

Ar fi firească întrebare: există o alternativă acestei societăţi globale? Nu este pur şi simplu o întrebare. Dacă vom urmări (cel puţin în Occident) lanţul succesiunii modelelor sociale pe parcursul istoriei, vom observa că acest proces era direcţionat spre schimbarea unei societăţi mai puţin diferenţiate, spre societăţi mai diferenţiate. Desigur, acest proces nu era unul liniar şi au existat şi procese de reversabilitate, însă în ansamblu, istoria Occidentului are ca finalitate formarea societăţii globale din punct de vedere teoretic, cultural, tehnologic, social şi logic.

O altă probleme este că o mare parte din societăţile nonoccidentale au făcut cunoştinţă cu această tendinţă de direcţionare a istoriei în mod forţat, fie prin colonizare, fie prin încercările de a-şi apăra identitatea şi independenţa de acelaşi occident. Pentru Apus, mişcarea spre o societate globală, respectiv spre un guvern mondial şi interzicerea oricăror identităţi colective (inclusiv gender) a devenit o fatalitate. Pentru celelalte civilizaţii (în această privinţă Hungtington are dreptate), aceasta este fie o alegere, fie toleranţă faţă de ingerinţele din afară. Însă în orice caz, a spune un „nu” societăţii globale este foarte dificil, pentru că în acest caz trebuie negată toată logica modernizării, toată fatalitatea dezvoltării tehnologice.

Societatea globală nu este un fenomen întâmplător. Nu îl poţi opri printr-o simplă nemulţumire. Pentru a opune ceva, este nevoie de a regândi însăşi structura procesului istoric, a pune din nou întrebare ce este în acesta universal şi ce este local, ce este obligatoriu şi ce este voluntarist.

În cazul în care nu dorim să trăim în Cosmopolis, populat de oameni orientare sexuală nedeterminată, fără etnosuri, culturi şi patrii, trebuie să propunem un proiect fundamental revoluţionar, care priveşte în profunzimile spiritului uman şi în manifestările sale istorice, o nouă teorie politică.

Alternativa societăţii globale este posibilă, mai mult decât atât, aceasta este absolut necesară şi cere o concentrare mare care nu vine de la sine.

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Web:

Comentarii:

Titlu:

UBB: