Alexandru Racu despre liberalism si socialism

Luni, 26 Iulie 2010 14:15

Liberalismul pe care ni-l predică de douăzeci de ani elita noastră intelectuală “amorală” (T. Baconsky) presupune faptul conform căruia cineva este liber să facă orice vrea – independent de statutul moral al acţiunii – atâta timp cât nu îl afectează pe cel de lângă el. Să se prostitueze, să se drogheze, să avorteze, să-şi schimbe sexul, să-şi vândă rinichiul sau doar întregul timp pe care i l-a lăsat Dumnezeu, trudind la multinaţională optsprezece ore din douăzeci şi patru. Iar de partea cealaltă a organigramei sociale, să-şi facă justiţie privată (aşa cum propune libertarianul Dinu Patriciu) şi “să investească”, cu cianuri dacă e nevoie, aşa cum recomandă Cristian Preda şi Traian Ungureanu (în cazul Roşia Montană). Să investească cu orice preţ: fie cu preţul dezastrelor ecologice, fie cu preţul dezastrelor sociale. Pentru că liberalul înţelege prin natură doar “capital”, iar existenţa societăţii o neagă.

Filozofia acţiunii liberale nu are însă nimic în comun cu realitatea faptului social, care evident, ca orice fapt, există la modul cel mai pozitiv (în sensul pozitivismului) cu putinţă. Are vreun sens să crezi, ca să dăm un exemplu, că un om poate să se încadreze în categoria acţiunilor enumerate mai sus la prima rubrică (cea proprie “sclavului fericit”, a doua referindu-se la stăpânul fericit de “sclavi fericiţi”) însă că faptul cu pricina nu-i va afecta familia (şi ce ne facem dacă disturgem « celula de bază » a societăţii ?), sau că externalităţile negative se vor absorbi doar la nivelul familiei? Sau să crezi că extins, fenomenul cu pricina nu va afecta, printr-un întreg lanţ al slăbiciunilor şi al urâciunilor, viaţa întregii societăţi, ba chiar supravieţuirea ei pe termen lung? Ce “mână invizibilă” ne poate mântui de absenţa unei culturi a virtuţii? Şi ce zeu ne poate izbăvi pe termen lung de erodarea sistematică la care a fost supusă în ultimii ani atât familia cât şi şcoala românească? Pot părinţii din România să-şi exercite “darul libertăţii”, aşa cum îl numeşte un tânăr teolog român, trudind de dimineaţa până seara la colonizatorii multinaţionali, sau şi mai rău, abandonându-şi copiii prin vecini pentru că au plecat la muncă în Italia sau Spania, fără ca acest fapt să cauzeze pe termen lung un dezastru social, naţional şi uman?[1]

Însă dat fiind instinctul natural de conservare al oricărei societăţi ameninţate cu autodescompuerea, societatea care se organizează pe principiul deopotrivă amoral şi asocial al “libertăţii” liberale este de fapt societatea cu un stat supradimnesionat, deopotrivă poliţienesc şi asistenţial, singura instanţă capabilă să gestioneze efectele şi victimele colaterale ale exercitării liberale a “darului libertăţii”[2]. Şi chiar şi pentru un astfel de sistem ai nevoie de resurse, iar noi am ajuns completamente dependenţi de resursele altora. Liberalismul « anti-stat », pe care ni-l predică elita neoliberală de douăzeci de ani încoace, este liberalismul care a mărit de facto statul pretutindeni unde a fost aplicat în lumea occidentală. Iar în afara lumii occidentale, a contribuit la dezvoltarea structurilor mafiote locale, în compania cărora rămânem de altfel, după ce suntem părăsiţi de capitalul în căutare de chinezi mai ieftini, ergo mai eficienţi.

În Occident, statul a devenit tot mai puternic pe măsură ce societatea a devenit tot mai atomizată, proces accelerat în mod deosebit de ingineriile sociale puse în practică, începând cu anii şaizeci, de către noua stângă transgresivă. Iar dreapta neoliberală nu a putut decât să întâmpine cu braţele deschise surplusul de forţă de muncă reprezentat de mamele şi copiii “independenţi”, pe care neomarxismul i-a eliberat de “autoritarismul fascist” al “familiei patriarhale”. Pe măsură ce raporturile dintre indivizi nu mai sunt reglate de tradiţii şi cutume moştenite ci dimpotrivă, se bazează pe o continuă trangresare a acestora, în conformitate cu logica liberală a multiplicării drepurilor, se măreşte odată cu sfera de autonomie formală a individului nu doar depravarea care îl slăbeşte pe acesta deopotrivă fizic şi moral, ci şi izolarea efectivă a individului. Pe acestea două, depravarea care vulnerabilizează şi izolarea, se fundamentează de fapt actuala putere a statului managerial. Tot mai puţin prezent din punct de vedere simbolic în viaţa indivizilor, în sensul în care statul îşi arogă tot mai puţin dreptul de a limita drepturile individuale în numele religiei, moralei, interesului naţional şi al altor categorii “perimate”, statul este pe de altă parte din ce în ce mai prezent din punct de vedere real în viaţa oamenilor. Puterea statului, aşa cum observa Michel Foucault, este cu atât mai mare cu cât este mai invizibilă şi cu cât se prezintă pe sine nu sub forma unei contraputeri, situată în opoziţie cu libertatea individuală, ci chipurile sub forma mijlocului prin care se realizează emanciparea individului. În ultimă instanţă, se pare că substanţa modernităţii constă tocmai în acest proces de sporire concomitentă atât a individualismului cât şi a etatismului. Acest fapt a fost remarcat de altfel acum aproape două sute de ani de către Alexis de Tocqueville. “În zilele noastre”, spunea Tocqueville, “pare să aibă loc două revoluţii contrare, una care slăbeşte în continuu puterea supremă iar alta care o întăreşte; în nicio altă perioadă din istoria noastră aceasta nu a arătat deopotrivă atât de puternică şi de slabă”.[3]

Pentru România, alternativa la despotismul soft care defineşte politica occidentală de zeci de ani, este despotismul hard care va reînflori probabil pe ruinele unei Românii părăsite de fluxurile de capital de care este completamente dependentă, din moment ce nu mai are nimic şi nu mai este nimic decât forţă de muncă ieftină. În actualul sistem global, România a devenit o piesă de schimb cu viaţă scurtă. Cu o populaţie stăpânită de fantezii consumiste hrănite prin înfometarea sistematică de pe vremea răposatului, cu o rată a natalităţii care merge spre prăpastie şi cu o elită (stăpânită în principiu de aceeaşi foame ordinară menţionată mai sus, ce se ascunde sub masca unor bovarice ifose “boiereşti”) care ne-a vândut până acum, deseori în mod interesat, o filozofie politică şi economică cu “o radiografie ca fecala”, România nu a reuşit să construiască pe bazele propriei identităţi naţionale – de care a tot fugit sub ameninţarea vânătorilor de extremişti – cultura şi instituţiile politice care să-i poată permite să stea, cât de cât, pe propriile picioare. România este astăzi victima lipsită de anticorpi a unei inginerii sociale puse în practică, cot la cot, de către o dreaptă neoliberală compusă din bursieri care întrupează practic principiul capitalismului prin deplina lor convertibilitate, prin lipsa de aderenţă sinceră, durabilă şi coerentă la vreo idee (nişte intelectuali marfă), cărora li se alătură o stângă post-comunistă reprezentată de cei care au câştigat partida “acumulării primitive de capital” care a avut loc în România ultimilor douăzeci de ani. România are o pseudo-dreaptă care jertfeşte religia şi naţiunea (autenticele categorii ale dreptei) pe altarul integrării şi al pieţei libere, şi o pseudo-stângă al cărei unic crez este inegalitarismul neo-feudal (atunci când nu avem de-a face cu noua stângă postmodernă care încearcă să se înfiripeze şi la noi, o stângă care, aşa cum sublinia un profesor de-al meu, prin subiectivismul ei transgresiv şi anti-instituţional, a reuşit să ducă capitalismul acolo unde nici n-ar fi visat vreodată John Locke). România este lipsită de apărare daorită lipsei de autenticitate, care derivă în ultimă instanţă din lipsa de caracter, promovată sistematic de şaizeci şi cinci de ani. Şi atâta timp cât românilor nu le va intra bine în cap acest lucru, atâta timp cât vor aştepta firimituri de la masa “baronilor locali şi a baronilor globali” (M. Platon), vom merge inevitabil din rău în mai rău. Deviza “prin noi înşine” este mai actuală decât oricând. Criza poate avea şi o parte bună. Este un prilej de maturizare. Putem în cele din urmă să ne eliberăm de “vrăjelile” şi vrăjitorii în mijlocul cărora am tot orbecăit de la Revoluţie încoace.

Alexandru Racu este doctorand in Stiinte Politice la Ottawa – Canada

[1] Statistici recente indică faptul că, în România, jumătate dintre copii petrec maxim o oră pe zi împreună cu părinţii lor (http://www.gandul.info/news/generatia-singur-acasa-jumatate-dintre-copii-petrec-cel-mult-o-ora-pe-zi-cu-parintii-6070186)

[2] În acest sens, a se vedea articolul lui Mircea Platon, Confiscarea Copiilor (http://www.ziuaveche.ro/editorial/confiscarea-copiilor), în care autorul sesizează îmbinarea dintre politicile economice “de dreapta” ale guvenării PDL-iste, mai catolică decât Papa (FMI-ul) la capitolul neoliberalism, şi abuzarea totalitar-biroratică de tip stângist a familiei din România, pusă în practică de aceeaşi guvernare.

[3] Alexis de Tocqueville, Democracy in America, Vintage Books, New York, 1959, p. 332

sursa: Blogul Culian

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Web:

Comentarii:

Titlu:

UBB: