O nouă perspectivă de dreapta ar reprezenta o viziune nouă faţă de problemele actuale cu care se confruntă societatea moldovenească.

Ar fi oare o nouă perspectivă ceva absolut diferit, unic în istoria gândirii politice? Nu. Un proverb rusesc spune că „Новое это хорошо забытое старое” (“un lucrul nou este unul vechi uitat”). O nouă perspectivă ar putea însemna scoaterea de la naftalină a conceptelor uitate, sau ignorate premeditat, eliberate de anumite elemente stereotipizate.

Definirea acestei perspective devine importantă în măsura în care pentru consolidarea societăţii din Republica Moldova este nevoie de un proiect ideal, plămădit din specificul local, nu importat, care ar oferi răspunsuri tuturor problemelor de ordin axiologic, identitare şi de ce nu…geopolitice? O nouă perspectivă ar însemna o definire sau redefinirea unor concepte de bază, care clarifica direcţia de dezvoltare în care dorim să mergem.

De exemplu, deseori se vorbeşte despre democratizare, dar nimeni nu concretizează despre ce fel de „democratizare” este vorba. Nu putem construi ceva de dragul construcţiei, orice proiect naţional are nevoie de o claritate şi sens.

Gânditorul francez Alain de Benois oferă o tipologie destul de interesantă a democraţiei pornind de la cele trei principii ai revoluţiei franceze („Libertate, Egalitate, Fraternitate”): democraţia liberală (idealul căreia este libertatea individului egoist, iar modelul cel mai apropiat ar putea fi cel american), democraţia egalitaristă (unde egalitatea indivizilor reprezintă o valoare supremă. Dacăun model la nivel teoretic al acesteia este unul francez, nivelul practic aparţine URSS şi blocului statelor socialiste) şi democraţia organică, care pune accentul pe solidaritatea membrilor comunităţii în numele unor valori tradiţionale).

Care este modelul care ar fi mai apropiat de Republica Moldova?

Dacă am porni de la specificul nostru (adăugând aici desigur şi apartenenţa noastră la tradiţia ortodoxă), aş fi de părerea că cel mai adecvat model ar fi cel al democraţiei organice.

Un astfel de model ar reprezenta prototipul unei societăţi tradiţionale (ceea ce presupune implicit valori de „dreapta”) în care ar exista un cult al strămoşilor, respectul autorităţii şi ierarhiei, sentimentul „comuniunii prin sânge”. Unul din teoreticienii democraţiei organice Carl Schimtt, subliniază importanţa omogenităţii etnice pentru o astfel de democraţie. Acelaşi lucru afirmă şi Eminescu, adăugând şi necesitatea existenţei unei legături organice dintre elită şi masă – „ca într-o singură suflare”. Acelaşi lucru afirmă şi Julius Evola, care numeşte şi unele elemente necesare pentru această unitate organică: supunerea şi ritualul (în tradiţie ortodoxă „ascultarea” şi „unitatea liturgică”).

Această omogenitate nu trebuie înţeleasă în sens exclusivist sau şovin, ci în sensul stabilirii unui subiect (în cazul Basarabiei, subetnosul „moldovenilor”) care este legat organic de destinul unei entităţi statale, căreia oferă o identitate cultură clară, şi de soarta căreia este responsabil în mod direct.

Elementele care definesc un etnos (românii) sau un subetnos (moldovenii), aflat în componenţa sa sunt arhetipurile.

Arhetipurile, aşa cum au fost definite de către Carl Gustave Jung, sunt elemente ale inconştientului colectiv, formate pe parcursul mai multor generaţii, care au un caracter universal în fond, dar sunt particulare prin formă, care devin elemente determinative pentru comportamentul colectiv sau individual al membrilor unei comunităţi. Deseori arhetipurile iau forma unor mituri, balade, eroi mitici, ritualuri care devin adevărata expresie a culturii etnice sau „populare”.

Ajungem la teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constantin Dobrogeanu Gherea. În acest fel arhetipurile, reprezintă fondul unei instituţii, iar expresiile acesteia – formă.

Introducerea artificială în cadrul unei civilizaţii unor forme străine care sunt legate organic doar de experienţele populaţiei în sânul cărora au apărut sau sunt rezultate al unor procese istorice îndelungate, nu face decât să fardeze adevăratele probleme ai unei colectivităţi, fără a oferi soluţii, creând temporar chiar falsa senzaţie unei prosperităţi şi dezvoltări socio-economice. Problemele care devin tot mai latente, pot avea efecte secundare pe termenul lung, soluţiile la care, va fi foarte dificil de găsit.

Forme fără fond, afirmă sociologul Constantin Deobrogean Gherea, sunt un rezultat direct al „orbitării economiei româneşti în jurul marilor puteri”. „Ţările rămase în urmă intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate; ele se mişcă în orbita acelor ţări şi întreaga lor viaţă, dezvoltare şi mişcare socială e determinată de viaţa şi mişcarea ţărilor înaintate, e determinată de epoca istorică în care trăim, de epoca burghezo-capitalistă” (Constantin Dobrogeanu Gherea “Neoiobagia. Studiul economico-sociologic al problemei noastre agrare” (1910)), fiind silite să se transforme în simple mijloace de producţie, sursă de materie primă şi forţă de muncă ieftină.

În măsura în care membrii colectivităţii nu mai sunt capabili să conştientizeze propriile arhetipuri, care sunt percepute tot mai mult în calitate de simple elemente ale folclorului, care nu mai este percepute aşa cum era în trecut, comunitatea etnică se transformă tot mai mult dintr-o colectivitate organică, cu scopuri, valori comune, într-o masă amorfă de şomeri şi consumatori care se mişcă haotic într-o societate care nu mai are sens, fiind ghidată exclusiv de legile pieţii şi în mod firesc va dispărea dacă o va cere procesul de globalizare.

O nouă perspectivă de dreapta ar însemna înfăptuirea unei „revoluţii conservatoare”, o reîntoarcere la valorile primordiale şi restabilirea organicităţii colective. Acest lucru cu adevărat ar putea deveni o revoluţie spirituală profundă, care în viitor ar putea să evolueze într-un adevărat mesianism al Basarabiei extinzându-se asupra întregului spaţiu românesc schimbând din nou mersul „fatal” al istoriei.